Inegalitatea veniturilor - Pro sau Contra?  

Inegalitatea veniturilor este un subiect extrem de sensibil, care fără doar și poate nu poate fi privit doar dintr-o singură perspectivă. Este important însă, să înțelegem că inegalitatea poate fi atât benefică, cât și costisitoare la nivel macroeconomic, acest lucru depinzând de dimensiunea ecartului dintre venituri, respectiv de suportabilitatea socială.

Inegalitatea veniturilor poate reflecta un nivel mai ridicat al asumării riscurilor și o diferență semnificativă la nivelul populației în ceea ce privește dozajul de efort alocat activităților economice întreprinse, însă aceasta nu trebuie să constituie o consecință a limitării libertății și drepturilor umane. Cu toate acestea, inegalitatea poate fi și naturală având în vedere diferențele de vârstă și de sănătate, precum și cele existente la nivelul caracteristicilor fizice, care, ulterior, conduc la o divizare și mai ridicată la nivelul populației din perspectiva veniturilor obținute. Aceste aspecte dovedesc faptul că existența inegalității veniturilor nu este o crimă. Aceasta este absolut normală, într-o societate bazată pe principiile meritocrației și poate genera o serie de avantaje semnificative la nivel macroeconomic, precum stimularea investițiilor (inclusiv a celor în educație și formare), a productivității și a economisirii care pot genera beneficii macroeconomice pe termen lung.

Acest dezechilibru devine însă periculos în momentul în care nu este determinat doar de forma sa naturală și de diferențele de efort sau risc în prestarea activităților economice, fiind impulsionat și de alte excese economice și politice, instituții de slabă calitate, respectiv acte de corupție. Mai întâi de toate, trebuie să înțelegem sensul academic al instituțiilor, care se referă, de fapt, la regulile care stau la baza întemeierii unei societăți și cele care dirijează mersul lucrurilor într-o comunitate, fie ele formale sau informale. Instituțiile sunt văzute ca un determinant puternic al sărăciei / dezvoltării și de Acemoglu și Robinson în opera lor "De ce eșuează națiunile: Originile puterii, are prosperității și ale sărăciei", publicată în anul 2012, pe care o recomand cu drag. În ceea ce privește instituțiile, Forumul Economic Mondial (WEF), publică, anual, în cadrul analizei sale privind competitivitatea globală un set de date statistice referitoare la acest indicator și componentele sale, evaluare în care este cuprinsă și România. În acest sens, analiza WEF din anul 2019 clasează România pe locul 52 din 141 de state analizate, însă această poziție nu este una atât de favorabilă pe cât pare, întrucât statele membre din UE se numără printre fruntașele acestui clasament. Așadar, la nivelul UE, România se poziționează pe locul 21 din 27 state membre, însă marile provocări sunt legate de unele componente ale pilonului instituțional, după cum urmează:

• capitalul social (locul 85 din 141 state);
• eficiența cadrelor legale în contestarea reglementărilor (locul 106 din 141 state);
• povara reglementărilor guvernamentale (locul 102 din 141 state);
• asigurarea stabilității politice (locul 126 din 141 state);
• reacția guvernului la schimbare (locul 108 din 141 state);
• viziunea pe termen lung a guvernului (locul 113 din 141 state).

Eficiența cadrului legal este destul de scăzută și părtinitoare având în vedere faptul că acesta lasă loc de interpretare, iar complexitatea sistemului instituțional împovărează foarte mult populația, uneori punând o presiune mai mare pe clasele de populație din decilele inferioare. De asemenea, partidele guvernamentale au fost mult mai înclinate către strategii pe termen scurt, care au o capacitate scăzută de abordare a provocărilor structurale semnificative, neglijând astfel reformele pe termen lung care pot deschide calea către o dezvoltare economică sustenabilă. În această privință, fac referire la reformele care vizează reducerea dimensiunii economiei informale, îmbunătățirea calității sectorului educațional și a celui de sănătate, promovarea îmbătrânirii active și reducerea dependenței populației în vârstă de cea tânără, respectiv creșterea gradului de digitalizare. Modificarea mentalității umane joacă un rol important în toate aceste reforme, însă guvernele nu și-au asumat astfel de obiective, deoarece schimbarea psihologică și culturală are loc într-o perioadă de timp mai mare decât durata unui mandat de guvernare. Motivul este clar. Nici un guvern nu a fost dispus să își asume riscul ca rivalii politici care se vor afla la guvernare (bineînțeles, dacă va fi cazul), să beneficieze de pe urma măsurilor implementate în perioada mandatului său. Mai mult decât atât, reticiența la schimbare este susținută și de lipsa continuității reformelor promovate de guvernele anterioare, indiferent ce partid politic aducem în discuție. Un alt rol important este jucat de grupurile de interes care fac lobby politic și blochează schimbarea sau o dirijează în sensul dorit pentru a facilita atingerea scopurilor personale, ceea ce limitează coeziunea socială și încurajează apariția tratamentelor inegale, în funcție de ierarhia socială.

Toate aceste aspecte se reflectă și în angajamentul redus al guvernelor de reducere a inegalității veniturilor, care a fost analizat și de Oxfam în cadrul unei publicații. Conform Tabelului 1, se observă faptul că lipsa acțiunii sau neprioritizarea reformelor necesare pentru reducerea inegalității este și una din principalele cauze ale dimensiunii acesteia, având în vedere structura categoriei C de state (statele membre ale UE care se situează cel mai nefavorabil din UE, din perspectiva angajamentului de a reduce inegalitatea veniturilor), care cuprinde și statele ce se confruntă cu cele mai mari ecarturi dintre veniturile obținute de populație.

Această legătură se poate observa prin compararea datelor din tabelul anterior cu cele afișate în Figura 1, care indică poziționarea statelor membre din perspectiva coeficientului Gini, implicit cele mai mari dimensiuni ale inegalității veniturilor, care sunt înregistrate în state precum BG (39,6), LT (36,9), LV (35,6) și RO (35,1 - locul 24 din 27 state membre). Deși poziționarea BG, LT și LV se poate argumenta ușor prin eficiența scăzută a transferurilor sociale (inclusiv pensiile), având în vedere datele Eurostat prezentate în Figura 1, în România situația pare diferită în termeni absoluți, însă în termeni relativi, în urma realizării transferurilor sociale, inegalitatea veniturilor surprinsă prin coeficientul Gini se reduce cu doar 35,71%, mediana la nivelul statelor membre fiind de 40,78%. Eficiența mai mare a unor state se explică prin utilizarea mai bună a sistemului de condiționări în urma acordării transferurilor, astfel încât să se asigure integrarea beneficiarilor pe piața muncii sau alte modalități de formare profesională care pot asigura recuperarea decalajului salarial, bineînțeles, în funcție de limitele individuale.  

Deși pare un proces dificil, unul dintre primii pași de care trebuie să se țină cont în limitarea acestor excese constă în sesizarea publică a problemei inegalității veniturilor și în acordarea unei atenții sporite acestei tematici. Una dintre cele mai la îndemână soluții este legată de analiza reglementărilor în vigoare care afectează diferit capacitatea individuală de a obține venituri a unor categorii sociale. Sistemul birocratic este, de asemenea, o piedică pentru unii indivizi, indiferent de activitatea economică în care doresc să se implice, ceea ce face necesară o simplificare pragmatică a procedurilor administrative.

Bineînțeles, este un proces de durată și necesită eforturi depline și continue, mai ales că există factori care vor favoriza ascensiunea inegalității veniturilor, precum este cazul inegalității istorice și cel al canalelor de creditare. Este de la sine înțeles că indivizii care obțin venituri mai ridicate decât cei care aparțin unor categorii sociale inferioare vor avea un acces mai mare la creditare, ceea ce poate genera noi beneficii și oportunități ulterioare pentru această categorie. Mai mult decât atât, indivizii cu venituri mai ridicate pot face economii, care ulterior pot genera beneficii suplimentare, ceea ce nu este valabil în cazul persoanelor care obțin venituri reduse, ipoteză pe care o și susțin. Firește, în ceea ce privește creditarea, părerile în rândul economiștilor sunt împărțite, o parte dintre aceștia susținând ipoteza unei relații inverse dintre creditare și inegalitate, având în vedere efectul acestui instrument financiar asupra generării de noi oportunități educaționale și profesionale pentru indivizii care se încadrează în decilele inferioare, teorie care însă nu ține de cont de accesul diferențiat la credite, vehiculat mai sus. Toate aspectele pe care le-am menționat fac referire la necesitatea stabilirii bazelor pentru o schimbare instituțională în sens incluziv, care ne poate plasa pe un culoar favorabil dezvoltării sustenabile. În acest context, văd necesară fundamentarea unui cadru metodologic la nivelul administrației publice pentru analiza și identificarea unui prag optim al inegalității veniturilor, care să fie suportabil de către societate și să genereze beneficii economice, fără a limita progresul social al altor categorii defavorizate.